Lumea web

Nicu Alifantis

 

adumitriu

"Poet de când lumea" - de Emil Brumaru :

Nicu Alifantis ne scrie cu sufletul pe cântecul vieții fiecăruia din noi cuvintele-i simple, afectuoase, dulci-amare, lăsându-ne destrămați o clipa, reînviindu-ne apoi, mai bucuroși, mai teferi, întru poezia-i

Muzică și poezie

 

"Artistul e apreciat când lumea îl crede..."

 

Nicu Alifantis apară drepturile artiștilor

Ce mai faci, Nicu Alifantis?

Nicu Alifantis e subjugat de cățelușa Bella

 

Nicu Alifantis, la nunta de argint cu muzica

 

"M-am însurat târziu, iar copiii i-am făcut devreme"

 

Nicu Alifantis e cucerit de umor

 

Tandrețuri pentru femei cu cei patru corifei

 

 

 

LUMEA ROMANEASCA

Nicu Alifantis, la nunta de argint cu muzica

"Mă simt in deplinătatea forțelor mele artistice"

 

Un trubadur fara pic de astâmpăr implineste 25 de ani de existenta artistica. L-am ascultat si l-am iubit deopotrivă, si înainte si dup㠑89, ceea ce înseamnă ca oferta lui de talent si de sentimente e mai presus de "clipa cea repede", vânturata de conjuncturi. "Nunta de argint" a lui Nicu Alifantis nu se celebrează numai cu muzica pe care o servește cu atâta credința, ci si cu publicul sau. In cei 25 de ani de cariera artistica, prințul folkului melancolic a devenit, pentru generații întregi de romani, un reper. Suntem bucuroși sa celebram evenimentul aniversar împreuna, urându-i din tot sufletul "La mulți ani!".

- Nicu Alifantis, iată-va la nunta de argint cu muza muzicii: cum au trecut acești 25 de ani?

- Repede! Chiar vorbeam cu managerul si prietenul meu Aurel Mitran (care este lângă mine de la începuturile mele artistice) cat de repede au trecut 25 de ani, cat de tumultuoși au fost, prin cate intamplari, unele mai interesante ca altele, am trecut. Nu stiu cum au zburat anii aceștia!

- Uitându-va peste umăr, înapoi, care credeți ca e cel mai important lucru pe care l-ați invatat in acești 25 de ani de cariera? Care este cea mai importanta acumulare?

- Faptul ca am un sentiment de siguranța profesionala si de bunăstare, chiar: mă simt foarte in forta, in deplinătatea forțelor mele artistice, am in continuare dorința de a munci si de a face tot felul de lucruri. Experiența acumulata pana acum e ca un bulgare de zăpada care se tot rostogolește si devine din ce in ce mai mare, pe măsura ce anii trec. Deci, din punct de vedere profesional, anii aceștia m-au făcut sa adun in mine o zestre considerabila.

- Dar din punct de vedere al relațiilor cu oamenii? Totuși, aveți in jurul dvs. un cerc de prieteni foarte pretiosi si foarte fideli, in același timp muzicieni de mare valoare.

- E foarte adevărat ca si din punct de vedere al relațiilor interumane, anii aceștia au însemnat foarte mult pentru mine. Daca mă uit in urma, de la începuturi pana in prezent, lista cu prieteni si colaboratori pe care ar trebui s-o fac ar fi groaznic de lunga. Rămâne doar satisfacția ca am avut ocazia sa lucrez cu niște oameni extrem de importanți, de mare caracter si foarte buni profesioniști. Lucru care, pentru mine, a însemnat enorm, la începuturile mele, pentru ca m-a obligat sa mă ridic la nivelul lor. Voi aminti, totuși, de doi dintre prietenii mei, pe care-i consider parintii mei spirituali, pentru ca de la ei am invatat multe lucruri si lor le datorez începuturile mele: Mircea Florian si Adrian Enescu. De la Mircea Florian am invatat ce e cu muzica de teatru, de la Adrian Enescu am invatat ce e cu muzica de film, cu studioul de înregistrări, ce e cu muzica in general. Apoi, a mai fost o întâlnire care a însemnat iar foarte mult pentru mine. Exact imediat după venirea mea in București, am avut un angajament intr-un bar care se numea Tic-Tac (pe fostul bulevard 6 Martie), unde, intre 1976-1977 - cat am cântat eu acolo - se întâmplau niște seri absolut extraordinare. Acolo am cunoscut o "garnitura" de muzicieni extrem de valoroși: Johnny Raducanu, Paul Verheimer, Eugen Gondi, Marius Popp, Aurelian Andreescu. A fost prima si ultima mea încercare de a cânta intr-un bar (nu ca nu mi-ar mai fi plăcut s-o fac, dar nu s-a mai ivit ocazia), dar mi-a adus o experiența extraordinara. La Tic-Tac era o anumita stare si o atmosfera artistica ce nu se mai întâlnea in alte locuri similare in acea epoca, acolo am cunoscut o groaza de artiști mari ai vremii, care frecventau acel bar, acolo era o emulație spirituala si artistica cu totul si cu totul deosebita.

- Ce credeți ca s-a pierdut din spiritul, din atmosfera acelei epoci? Cum mai este comunitatea muzicala acum? Cum va simtiti intre colegii dvs. de breasla? Mai este aceeași unitate, același spirit de solidaritate, aceeași atmosfera de emulație artistica, sau fiecare artist "creste" singur?

- Intr-adevăr, acum, fiecare "creste" singur si legăturile interumane dintre membrii comunitatii artistice sunt un pic deteriorate in aceasta perioada. Explicabil, intr-un fel, dat fiind contextul socio-economico-politic in care ne învârtim. Atunci, in anii ‘70, era o oarecare detensionare a sistemului comunist, exista o oarecare liniște si o oarecare stabilitate. Nebunia zilei de azi afectează foarte tare relațiile interumane. Exista insa un spirit de solidaritate al breslei, cel puțin intre o parte dintre colegii mei exista o coeziune, o unitate, sigur, poate nu atât de manifesta cum era înainte de ‘89, dar ea exista si astăzi, indiscutabil.

- Care este cel mai inedit concert pe care l-ați susținut in cariera dvs. de pana acum? Mi-ați spus ca ați cântat mult prin tara si aiurea, in cele mai neobișnuite locuri.

- Greu de spus, oh, au fost atâtea, si pe urma fiecare concert are un inedit al lui, indiferent unde se întâmpla el. Au fost concerte care au fost teribil de avangardiste si de curajoase pentru vremea respectiva - cum a fost recitalul pe care eu l-am jucat din 1984 pana in 1989 la Teatrul Mic - un recital in care eu cântam singur, cu chitara, fara nici un fel de amplificare, plimbându-mă printre cei o suta de spectatori, cat cuprindea sala. Un alt spectacol special a fost cel de la Sala Polivalenta, din 1988, unde alături de o trupa extraordinara de prieteni si de mari muzicieni am fost fata in fata cu vreo sase mii si ceva de oameni - Sala Polivalenta plina si Securitatea era in maxima alerta. Întâmplarea a făcut ca totul sa iasă bine si sa ramana o amintire frumoasa acel concert, dar si astăzi mă gândesc ce curaj nebun am avut, in ciuda tuturor avertismentelor, sa demarez acel proiect. Apoi, îmi amintesc de un turneu foarte frumos in Franta, realizat in compania unei harpiste aflate in mare voga la vremea aceea, cu care cântam in catedrale. A fost, iarasi, o experiența noua pentru mine, suna fantastic muzica noastră in catedrala, iar starea pe care ti-o dădea locul era cu totul si cu totul deosebita. Am cântat de multe ori prin cămine culturale, in sate uitate de lume, la lumina lumânărilor, sau chiar in orașe unde, in timpul spectacolului, se întrerupea curentul electric (măsura de economie!) si mă trezeam ca trebuie sa țin pe scaun, in întuneric, linistiti, câteva sute de oameni, doar eu si chitara mea, fara amplificare, bineinteles. Un alt spectacol special, îmi amintesc acum, l-am susținut intr-un sătuc, un cătun din Delta, eram intr-un turneu micuț prin localitatile din zona împreuna cu cativa actori: Leopoldina Balanuta (Odihnească-se in pace!), Mitica Popescu, Dinu Manolache, Rodica Negrea. Spectacolul nostru de muzica si poezie s-a derulat pe o scena improvizata intr-o coșmelie acoperita cu stuf, oamenii (lipoveni barbosi si curioși, dimpreună cu nevestele lor) erau asezati in fata noastră, pe doua rânduri de scaune, iar noi cântam si recitam fara amplificare, pentru ca nu era curent electric in sat. Si, la un moment dat, am văzut, de pe scena aceea improvizata, cum se deschide ușa din fundul coșmeliei si apare o... capra. Era o capra melomana, care a venit printre cele doua rânduri de scaune pana in fata scenei, s-a uitat atent la mine si apoi a stat așa pana mi-am terminat recitalul, după care a behăit a încântare si apoi a plecat, cu demnitate, pe aceeași ușa pe care venise, neuitand sa lase in urma un șirag de maslinute.

- Si tot din șirul întâlnirilor dvs. memorabile, v-as ruga s-o evocați aici pe cea cu trupa "Phoenix".

- Da, eu eram puști pe vremea aia, eram la începuturile mele, prin ‘73, si Nicu Covaci mă simpatiza foarte mult si credea in mine. Si când a venit trupa "Phoenix" la Brăila, eu i-am invitat pe toți la mine acasa, după concert, spre disperarea parintilor mei si a vecinilor, care s-au trezit dintr-odată asediați de niște persoane atât de celebre, dar atât de fioroase - cum arătau ei la vremea aceea - cu pletele lor mari, cu bărbi uriașe, imbracati in cojoace mițoase de oaie. Si a fost un chef extraordinar si o noapte de pomina, iar a doua zi a fost o excursie pe Dunăre cu un ponton tras de o șalupa, in decursul căreia s-a băut foarte multa bere si s-a mâncat enorm de mult ghiudem. E greu sa uiți astfel de întâlniri! La fel de frumoasa a fost o întâlnire a mea cu Nicu Covaci la el, la Osnabruck, in Germania, unde locuiește acum, si unde am descoperit un Phoenix rătăcit pe alte meleaguri si rupt de cordonul lui ombilical - de etnosul romanesc, balcanic. Si pentru mine a fost o surpriza foarte plăcuta sa-l găsesc acolo ca pe "Haiducul din Osnabruck", pentru ca el era acel tip care sarea peste tejghele, ciupea chelnerițele de fund, juca table - era extraordinar de balcanic. In toata acea lume germanica rigida, el era dintr-o data o pata de culoare, de sunet si de imagine.

- Si pentru ca ati vorbit de balcanism, as vrea sa-mi spuneți daca va simtiti si dvs. un balcanic, un levantin, pentru ca din sonoritatile muzicii pe care o compuneți, asa transpare.

- Ce exista sigur balcanic in mine este originea mea - jumătate grec (din partea tatălui), jumătate machedon (din partea mamei). La fel, undeva in familia mea, mai sunt ceva turci "strecurați", ceva bulgari "strecurați". Deci am o "zestre" balcanica foarte solida. Apoi, mai punem la socoteala si toata copilăria si adolescenta mea, petrecute in Brăila, care era, la vremea aceea, un oraș special, si unde trăiau laolaltă, in buna pace, multe etnii, se vorbeau multe limbi, lumea era speciala, portul influenta in buna măsura viata orașului, la fel si Balta Brăilei. Dunărea inghetata pe care veneau lupii iarna in oraș, grănicerii care-i impuscau, bataile care se iscau prin cârciumi, minaretele geamiilor, sonoritatile bizantine ale slujbei la biserica greceasca - toate acestea se sedimentează înăuntrul tău, iți modelează caracterul. Da, s-ar putea sa fie o legătura foarte puternica intre mine si spațiul acesta balcanic, levantin.

- O legătura pe care n-ați negat-o niciodată nici in muzica dvs...

- Nu, ar fi fost si caraghios sa neg ceva ce port cu mine, in zestrea mea sufleteasca si care transpare, după cum ați remarcat, si in cântecele mele. Mă simt bine in pielea mea de greco-machedon. Intre timp, am observat ca tendința generala este de a ne îndepărta si de a nega tot ceea ce e balcanic in ființa noastră (România era si este o tara foarte balcanica), pe motiv ca asta nu ne-a adus decât neplăceri. Alții speculează in folosul lor aceasta trăsătura: am văzut, de exemplu, concertul lui Goran Bregovic la București, de la sfarsitul anului trecut - un muzician care nu numai ca nu se dezice de originea sa, dar o face publica la un mod vehement, si fructifica muzical cu mare succes zestrea sa balcanica.

- In afara melodicitatii specific balcanice a unor piese, in concertele dvs. împreuna cu trupa "ZAN", apar instrumente arhaice, tradiționale.

- Da, apare cobza, acordeonul, iar in concertele viitoare vor mai apărea si buzukia, țambalul, cimpoiul. Mie îmi plac sonoritatile cat mai diverse si cat mai de culoare si atunci apelez la astfel de instrumente (pe nedrept uitate, intre noi fie vorba, de către muzicienii contemporani). Așa se face ca am apelat si la un instrument indian - sitar - foarte spectaculos ca sonoritate.

- Ce va doriți cel mai tare in momentul acesta, domnule Alifantis?

- Îmi doresc sănătate, putere de munca si liniște împrejurul meu si al tarii asteia. Am câteva proiecte, nu sunt multe, dar sunt foarte grele si as dori sa le duc la bun sfarsit anul acesta. Lucrez la niște muzici de teatru: un musical la Teatrul Național din Cluj - "Divanul persian" al lui Sadoveanu, in regia lui Grigore Gonta, un proiect mai vechi cu Catalina Buzoianu - "Mireasa cu gene false" la Theatrum Mundi si tot cu Catalina Buzoianu - "Mediteranee", o continuare la "Kira Kiralina", pe un scenariu bazat tot pe poveștile lui Panait Istrati. In afara discului meu de care va vorbeam, ar mai fi acest remake al Paulei Seling, care va apărea in martie si pe care l-am încercat ca pe un experiment care se anunța de succes: deja melodia "Ploaie in luna lui marte" este foarte in voga. Ar mai fi niște turnee de cluburi, in București si in tara, de rodaj pentru turneele mari pe care le anticipez pentru acest an (cu ajutorul unor sponsori serioși, desigur). Sper ca anul acesta sa-mi aducă mari satisfacții; in general, mie, in anii impari mi-a mers considerabil mai bine decât in anii pari.

- Va uram sa ajungeți sa sarbatoriti sănătos si plin de forta si nunta de aur a carierei dvs.!